marți, decembrie 1
bucuria de a merge mai departe..
in speranta ca acolo departe ne vom mai odihni o vreme impreuna, pregatindu-ne pentru departari si mai mari.
iti aduci aminte dupa-amiaza incredibil de alba de decembrie?
iarna de atunci, sania usoara, zambetul tau bland...si eu care alunecam in spatele tau mancand fulgi de zapada..
de multe ori ochii tai se umezeau cand ma strigai pe nume.
pe vremea cand masurai timpul in clipirile rare ale ochilor mei, cand imi alintai stingher fruntea si tunsoarea cu breton, cand te chinuiai sa imi dezlegi sireturile innodate, cand ne-am despartit pentru intaia oara in prima mea zi de scoala si cand tu iti doreai sa mai fii macar pana intru la liceu..
iernile treceau la caldura fularului tau verde si sub aceeasi misada gri pe care bunica o pastreaza si acum pentru tine in cuier...
te priveam din spatele geamurilor inghetate cand faceai urme in zapada si nu o sa uit niciodata felul in care dormeai linistit la amiaza..
mi-au ramas multe din tine si te regasesc deseori in lucrurile marunte. inca mai dau perdeaua la o parte si te vad pe pat, fixand cu privirea ceva ce numai tu stii.
inca te visez in detalii fine, inca simt dorul de tine ca atunci cand te vedeam o data pe luna si, din cand in cand, imi place sa uit ca nu mai esti si iti pastrez in raftul nostru cate o bomboana mare si frumos ambalata..
de fiecare data cand plangeai stiam ca mai imbatranesti un pic. ai imbatranit pana aproape sa termin facultatea. apoi te-ai oprit.
peste noi a trecut un an de atunci..
si daca intr-o zi o sa formez 341167? o sa aud tot vocea ta un pic ragusita la celalalt capat...?
[nu stiu ma elena!!daca nu stiu,nu stiu!!]
in speranta ca acolo departe ne vom mai odihni o vreme impreuna, pregatindu-ne pentru departari si mai mari.
iti aduci aminte dupa-amiaza incredibil de alba de decembrie?
iarna de atunci, sania usoara, zambetul tau bland...si eu care alunecam in spatele tau mancand fulgi de zapada..
de multe ori ochii tai se umezeau cand ma strigai pe nume.
pe vremea cand masurai timpul in clipirile rare ale ochilor mei, cand imi alintai stingher fruntea si tunsoarea cu breton, cand te chinuiai sa imi dezlegi sireturile innodate, cand ne-am despartit pentru intaia oara in prima mea zi de scoala si cand tu iti doreai sa mai fii macar pana intru la liceu..
iernile treceau la caldura fularului tau verde si sub aceeasi misada gri pe care bunica o pastreaza si acum pentru tine in cuier...
te priveam din spatele geamurilor inghetate cand faceai urme in zapada si nu o sa uit niciodata felul in care dormeai linistit la amiaza..
mi-au ramas multe din tine si te regasesc deseori in lucrurile marunte. inca mai dau perdeaua la o parte si te vad pe pat, fixand cu privirea ceva ce numai tu stii.
inca te visez in detalii fine, inca simt dorul de tine ca atunci cand te vedeam o data pe luna si, din cand in cand, imi place sa uit ca nu mai esti si iti pastrez in raftul nostru cate o bomboana mare si frumos ambalata..
de fiecare data cand plangeai stiam ca mai imbatranesti un pic. ai imbatranit pana aproape sa termin facultatea. apoi te-ai oprit.
peste noi a trecut un an de atunci..
si daca intr-o zi o sa formez 341167? o sa aud tot vocea ta un pic ragusita la celalalt capat...?
[nu stiu ma elena!!daca nu stiu,nu stiu!!]
duminică, septembrie 6
luni, iulie 20
ma cheama elena din dorinta expresa a bunicului meu, care m-a adorat din prima mea zi si pana in ultima lui dimineata.
18 e combinatia de cifre care imi place sa cred ca imi poarta noroc.
cu siguranta zodia racului e cea care nu imi da pace, facandu-ma sa rememorez in continuu tot felul de momente traite cu cei pe care o sa ii iubesc intotdeauna. si urmatorea imagine care imi vine in minte este o fotografie color de dis de dimineata cu bunicii mei, cu tata si cu mine. pe vremea cand cele 12 saptamani ale vacantei de vara mi se pareau fara de sfarsit si ma bronzam cu urma de la pantalonii scurti si slapi.
am o mama extraordinara, libera, intotdeauna inspirata, pe care permanent o etichetez cu frumosul autentic din toate punctele de vedere.
am avut un tata la fel de minunat cu care m-am iubit la infinit, insa fara cuvinte si caruia ii simt lipsa in fiecare zi.
bunica e cea care stie cele mai vechi chestii despre mine, e cea care m-a invatat tabla impartirii si a carei statura in oglinda retrovizoare, facandu-mi din mana, ramane singurul motiv pentru care inca mai plang cand plec spre bucuresti.
bunicul, cu care m-am alintat in fel si chip, m-a iubit ca un tata. restul, e o amintire mult prea frumoasa ca sa o stric prin cuvinte neinspirate de luni dupa-amiaza.
eu am cate putin din fiecare. si restul sunt eu. astazi spre exemplu, imi plac discutiile lungi, tigarile lights, calendarele cu flori, oja mov, statul in casa, tipii nebun de blonzi, ochii albastri, mesajele cu raport de remitere, gelurile de dus si cele 910 teste grila de maine dimineata. si azi pentru ca e sarbatoare.
era sa uit:) si CD-ul cu Socaciu de la jurnalul..
P.S. de ce nu-mi spui ca ma iubesti? :)
sâmbătă, iulie 11
[...]
Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape
şi că, seara, sufletul meu,
ca ţărmul care se modelează din ape,
ia forma uitată a trupului tău ...
Astăzi nu ne sărutam, nu ne dorim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.
Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt,
eu voi fi soarele negru, pământul.
Nu peste mult are să bată vânt.
Nu peste mult are să bată vântul ...
azi la amiaza, in timp ce eram aproape dezbracata intr-o cabina de proba mi-am adus aminte de...Mistretul cu colti de argint [...]
mai demult stiam pe cineva care recita poezia intr-un mod absolut senzational, starnindu-mi toate simturile si asternand o liniste deplina.
si pentru ca toata lumea e de parere ca am intrat in sezonul despartirilor, m-am gandit sa nu fiu deloc originala si sa postez cateva strofe dintr-o poezie cu despartire a lui Stefan Augustin Doinas.
Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape
şi că, seara, sufletul meu,
ca ţărmul care se modelează din ape,
ia forma uitată a trupului tău ...
Astăzi nu ne sărutam, nu ne dorim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.
Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt,
eu voi fi soarele negru, pământul.
Nu peste mult are să bată vânt.
Nu peste mult are să bată vântul ...
azi la amiaza, in timp ce eram aproape dezbracata intr-o cabina de proba mi-am adus aminte de...Mistretul cu colti de argint [...]
mai demult stiam pe cineva care recita poezia intr-un mod absolut senzational, starnindu-mi toate simturile si asternand o liniste deplina.
si pentru ca toata lumea e de parere ca am intrat in sezonul despartirilor, m-am gandit sa nu fiu deloc originala si sa postez cateva strofe dintr-o poezie cu despartire a lui Stefan Augustin Doinas.
joi, iulie 2
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
